Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit luni, la cererea României, după ce o dronă rusească a lovit un bloc din Galaţi şi a rănit două persoane. Sesiunea specială a Consiliului de Securitate al ONU a avut loc la New York, în prezența ministrei de externe Oana Țoiu. Care sînt mizele acestei reuniuni pentru România şi pentru întreaga nostră regiune? Cum au gestionat autorităţile române situaţia creată de prăbuşirea dronei ruseşti peste un bloc de locuinţe pe teritoriul ţării noastre? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea think tank-ului GlobalFocus Center.
Reprezentantul Federaţiei Ruse în Consiliul de Securitate al ONU a pus sub semnul întrebării provenienţa dronei care a lovit blocul de la Galaţi şi a cerut o investigaţie la care să participe şi Rusia. Ministra Oana Ţoiu a reacţionat subliniind că investigaţiile tehnice indică fără îndoială că aparatul de zbor este de fabricaţie rusească şi a remarcat ceea ce a numit un mare paradox: Federaţia Rusă, ca membru permanent în acest Consiliu „ar trebui să asigure respectarea Cartei ONU şi vedem că ea este agresorul”.
Oana Popescu Zamfir: „Cred că trebuie să vorbim despre trei paliere diferite de reacție în cazul României. Pe de-o parte, cel diplomatic, unde, tocmai în contextul scăderii încrederii în capacitatea instituțiilor românești de a performa la nivelul pe care îl așteptăm de la ele, aș simți nevoia să atrag atenția ca mesajele pe care le-a dat ministra Oana Ţoiu nu sînt mesajele ei personale, sînt mesajele pe care le-a elaborat diplomația românească. Și cred că asta arată că atunci cînd se vrea, există capacitate în Ministerul de Externe pentru ca România să poată să aibă o poziție de politică externă asertivă. Deci, pe acest palier, cred că reacția a fost foarte bună. Mai există palierul de comunicare strategică, extrem de important, avînd în vedere că ținta Rusiei, pînă la urmă, nu este în nici un caz populația civilă a României. Cu siguranță scopul Rusiei nu a fost să facă niște victime civile între cetățenii români. Scopul Rusiei este acela ca prin astfel de mijloace să slăbească sprijinul pentru Ucraina, pentru că este foarte ușor să consolidezi mesajul că dacă nu am fi acordat acest sprijin, nu ne-am fi aflat, direct sau indirect, pe traiectoria dronelor rusești, să scadă coeziunea între aliați. Pentru că de fiecare dată cînd un stat membru NATO se confruntă cu astfel de incidente, există întrebarea în ce măsură celelalte state sînt dispuse sau nu să-l sprijine. Vedem dezbaterea din spațiul public despre poziția Statelor Unite – dacă ea a fost sau nu suficient de fermă față de sprijinirea României. Or, aici instituțiile românești, în frunte cu administrația prezidențială, au dovedit un amatorism absolut șocant pentru faptul că sîntem deja în al patrulea an de război și că în spațiul public, s-a atras atenția deja în toate felurile posibile asupra importanței covîrşitoare a comunicării strategice. Ultimul palier este cel al securității per se. Pînă la urmă, primul în ordinea priorităților. Important este să nu mai fie nimeni victimă a unor astfel de incidente, să nu moară cumva cineva și, pe cît posibil, România să fie ferită de orice fel de efecte negative secundare ale vecinătății cu Ucraina. Or, și aici, deși sîntem în al patrulea an de război, vedem că autoritățile române încă nu au echipamentul necesar sau coordonarea necesară cu vecinii ucraineni și cu ceilalți aliaţi din NATO pentru a putea să facă față cu succes acestor incidente.”

Ar fi avut argumente România să invoce articolul 4 din tratatul NATO, cel care prevede că orice stat membru al alianţei poate cere consultări cu aliații atunci cînd consideră că integritatea teritorială, independența politică sau securitatea sa sînt amenințate?
Oana Popescu Zamfir: „Ar fi avut argumente, dar cred că a fost o alegere mai bună să ridicăm această chestiune în Consiliul de Securitate. Există o cutumă, mai degrabă la nivel tacit decît la nivelul regulilor scrise, de a nu face exces din invocarea articolului 4. Articolul 4 este mereu văzut ca o anticameră a articolului 5. Este un fel de modalitate de evitare a invocării directe a articolului 5. Articolul 4 în sine are o greutate diplomatică și securitară chiar extrem de importantă. Și atunci e de evitat utilizarea lui atunci cînd nu avem de-a face cu incidente majore, cu impact la nivelul alianței. Or, incidentul pe care l-am avut noi în România are în primul rînd portanță la nivel național. Nu este neapărat un incident care să afecteze alianța într-un mod care să solicite un răspuns coordonat la nivel NATO. Asta nu înseamnă că el nu va fi dat. Și NATO la momentul acesta consideră că Rusia a traversat nişte linii roșii. Și cred că vom vedea în perioada următoare acel tip de reacție a alianței care este codificat în documentele acesteia sub forma aceea care prevede că NATO va răspunde în ce domeniu, la ce moment și în ce mod va considera necesar. Fără să fie nevoie de o decizie formalizată, sînt sigură că în perioada următoare vom vedea că NATO își schimbă anumite poziționări față de Rusia, în lumina acestor incidente. Iar asta se poate realiza prin consultări informale între România și ceilalți aliați din NATO, fără să fie nevoie să ridicăm asta la nivel de articol 4. Pentru că s-ar putea să urmeze cîndva, în viitor, incidente și mai grave și e bine să rezervăm astfel de practici doar pentru acele momente.  România nu forțează în mod ne-necesar o reacție la nivelul alianței ci, din contră, înțelege cînd diplomația se face în spatele ușilor închise, dar semnalează în cel mai public mod cu putință, în fața unei audienţe globale, încălcarea de către Rusia a normelor internaționale.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural