A apărut ultima carte a lui Julian Barnes. Din păcate, „Plecare, plecări” e chiar ultima, ne spune autorul însuși în paginile cărții. În limba română a fost tradusă de Radu Paraschivescu și a apărut la Editura Nemira. Nu e tocmai un memoir, nu e tocmai un roman, e un gen hibrid, alimentat și cu date reale dar și cu ficțiune, cu notații eseistice și reflecții despre literatură și memorie, îmbătrînire și moarte dar și despre viață și iubire. Din care nu lipsesc ironia și autoironia lui Barnes, acest „pesimist vesel”, după cum se descrie el însuși. „Plecare, plecări” ne spune și o poveste de iubire – a unor prieteni din tinerețe ai autorului, care se regăsesc la 60 de ani și decid să-și dea o nouă șansă  –, ne spune și povestea bolii scriitorului – „incurabilă dar gestionabilă” –, ne spune și cum vede Julian Barnes relația lui cu cititorii – „...nu sînt un scriitor didactic. Nu vă spun ce să credeți sau cum să trăiți.” Am vorbit cu traducătorul Radu Paraschivescu despre „Plecare, plecări” de Julian Barnes.

Radu Paraschivescu: „E o carte mai greu de dus decît de tradus, pentru că știi că e ultima. (...) E o carte despre memorie. Barnes simte nevoia de a vorbi despre depozitarul ăsta intim, despre silozul ăsta în care se păstrează de-a valma amintiri plăcute cu șocuri, cu traume, cu bucurii, cu revelații, cu surprize neplăcute, cu dezamăgiri, cu imagini ale unor stîngăcii de tinerețe sau chiar din copilărie. Și da, există trimiteri la madlena lui Proust, pe de altă parte să nu uităm că în „Bărbatul cu haină roșie”, o altă carte foarte frumoasă a lui Barnes, pe care am tradus-o, Proust este prezent, este chiar un personaj din carte. Toate aceste lucruri fac din „Plecare, plecări” un soi de poem, care a fost încadrat nedrept drept roman. Scrie pe el novel în edițiile englezești, dar e o împletire de roman, eseu filozofic, scriere despre memorie, autobiografie.”

Julian Barnes ne spune în final cum vede relația dintre el și cititorul lui: doi oameni pe o terasă, vara, cu o băutură rece în față, privind lumea și comentînd. O imagine emoționantă și plină de modestie. Ce spune asta despre el?
Radu Paraschivescu: „Spune în primul rînd că are percepția exactă a publicului și a ideii de public. El nu scrie în gol și nu scrie pentru că a coborît muza de undeva de sus și i-a dictat ceva sau pentru că a simțit o sfîșiere atît de mare înăuntru lui încît a avut nevoie să erupă magmatic, cum fac unii romancieri, și să toarne absolut totul din el în experiențe cataclismice. Nu. El știe că are un public, știe că acel public îi așteaptă cărțile, știe că acel public este în general instruit și avizat și în materie de artă, și în materie de muzică și că e bine să ai un comerț cu el. Sigur, cuvîntul comerț e vulgar în contextul ăsta, dar Julian Barnes cred că scrie în egală măsură pentru el și pentru public. Scriind își răspunde la niște întrebări, dar ia martor publicul la aceste întrebări și i le pune și publicului. De genul: voi ce-ați face în situația asta? Voi cum vă descurcați știind că vă apropiați de sfîrșit? Voi cum ați procedat cînd v-ați pierdut omul la care țineați ca la ochii din cap? Vouă ce vă trezește un om care este la limita geniului, dar nu poate să se exprime? Și așa mai departe. Imaginea asta e splendidă, cu cititorul și scriitorul care stau la o terasă și sînt pe picior de egalitate, fiecare trăiește și în funcție de celălalt. Asta e bine să nu uităm atunci cînd ne credem niște inspirați de sorginte divină: să nu uităm că cei mai mulți dintre noi nu sînt așa ceva, sînt niște meșteșugari și că publicul nu este nimic altceva decît egalul tău, care te cumpără.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural